După-amiază de toamnă

 

florile tocmai s-au ofilit în vază era o zi întunecată

Ea acolo în faţă stînd

e cineva înăuntru n-ar trebui zgomote

ochii ei inversind

sărind

pisica a rupt firul el trebuie găsit

gestul care răspîndeşte din nou faptul subversiv al spusului

spre seară a venit din nou i-am spus mulţumesc

a plecat era singura care nu voia să ştie nimic în rest toţi

se prefac că ar şti ceva

eram acolo

era acolo aştepta secunda în care privirea să alunece mai departe a alunecat şi zîmbetul s-a prelins l-am şters repede am vorbit repede închizînd uşa gîndul din nou că buzele vor respira şi ea va auzi ceva din toate astea n-aş fi vrut s-o rănesc

lipsa frunzelor schematizează această tăcere

eu le văd cum nici nu tresar

tai viitorul si trecutul cu o lamă subţire

ca să pot scrie am nevoie de mănuşi nu le am

niciodată departe

starea de coborîre alertă caruselul e-n toi aş vrea să opresc

să vorbesc

cuvintele mi-au pus un deget pe gură

apăsat

 încarnat încrustat

scriu din nou auzind

săritura pisicii a facut clic

gestul a lăsat acea urmă simplă a sa

Advertisements

Ecran spart

„Ne serais-tu pas encadrée dans ton analogie, et ne pourrais-tu pas te mirer, pour parler comme les mystiques, dans ta propre correspondance?” (Baudelaire, «Invitation au voyage»)

«A l’heure ou les chiens eux-mêmes gémissent de douleur sous le soleil qui les mord, quel puissant motif fait donc aller ainsi la paresseuse Dorothée, belle et froide comme le bronze ?» (La belle Dorothée)

Un colt de masa, un cot pe o masa, cealalta mina inerta pe masa. O foaie alba, un ecran alb. Chipul nu e vizibil din acest unghi. Chipul priveste ecranul. Un ecran care preia aceste elemente firav descrise si le comuta pe si peste alte imagini-elemente. Ei spun ca lumea de elemente este chiar lumea. In fatza mea sint doua ecrane. Unul e spart. Celalalt – mai indepartat. Cind ating, scrisul apare la o distanta. Ea ma blocheaza de zile intregi. A lua distanta inseamna a contempla, desigur, dar in acest caz inseamna si a fi tintuit in distanta tocmai de acea distanta. Poate ca distanta are sansa sa ma priveasca, iar eu sa ma las privita asa.

Cind, la distanta de ceea ce vad (sau nu vad, dupa cum e cazul acum, ecran spart), incerc sa il vad, acest mic amanunt care a aparut intre mine si el decide altfel intre mine si el. Falia ma ingheata. Sint pusa la zid de evidente, cu asprime. Apropiere inseamna asadar si dispunere, iata un lucru nou pentru mine. Cind esti fortat sa iei o distanta. „Eu sint si contin”, spune distanta. „Duc”, spune ea. Insa vorbirea despre mine ar fi inceputul unei revolutii. Risete. Revolutie sa ce ? A comunica o distanta nu inseamna inca si a o defini. Ea incepe sa fie definita tocmai cind nu mai este, iata ce paradox.

Altfel, distanta se propaga, se face, se locuieste, (se) scrie.

Nu exista decit ceea ce se desprinde de ceea ce exista. Aceasta posibilitate a desprinderii – ea exista. Un sens eliberat nu prin ceea ce-l provoaca ori naste. Un sens care devine altceva pe masura ce e slujit. El se imparte fara sa se iroseasca; totodata, el este imediat recunoscut. De ce ? Pentru ca adevarul e parte din substanta noastra intima. Si falsul e recunoscut, pentru ca si el, asemenea, ne e parte. Insa el amesteca si induce, deruteaza, minte, inseala. Doar aceia care si-au pus trupul intreg la treaba cuvintelor – doar aceia se pot dezbara de minciuna ca de un surplus nefolositor.

Legrandmoi

(*)

Intr-o zi, Legrandmoi se sui pe un musuroi putin mai inalt si cuvinta asa: « Eu sint ! In fiecare zi ma gindesc numai la mine. De fapt, eu nu pot sa gindesc fara sa ma opresc  sa ma iau in consideratie. Sint un ultracartezian : stiu. Stiu ce fac si stiu si cind fac. Nu am nici o clipa de ragaz. Ragazul sau tihna, aceste cuvinte fermecatoare, imi sint straine. De fapt, imi sint prea familiare si de aceea nu le mai pot (din nou) cunoaste. Si, in plus, eu le dau sens sau nu le dau. Eu, Legrandmoi, sint strain numai de ceea ce m-ar face, chipurile, sa fiu eu. Dar sint mare. Atit de mare, incit nu pot sa-mi vad nici sireturile bocancilor fara sa ma invirt pe loc. Nu pot privi pe nimeni in fata fara sa ma invirt imprejur. Sint rotund. Uneori am aceasta revelatie ca sint peste tot. Dar revelatia nu e insotita si de altceva decit de constiinta revelatiei mele. Problema lui ‘altceva’ in cuvintarea mea apare, totusi, dupa cum vedeti. Ea apare insa doar ca problema pur mentala. Eu sint mare in gindurile mele. Sint atit de mare, incit toate si inca mai mult decit poate fi conceput incape in mine. Nu e posibil ? Ba da, caci eu concep totul, si limita, si nelimita. Eu imi spun unde sa ma opresc si eu imi spun unde imi incepe mie discursul. Eu, Legrandmoi, repet, vreau sa repet ca m-am nascut mare. Mintea mea de care sint plin ma face sa ma misc intr-un spatiu plin. Miscarea (miscarile) mele sint oarecare. Si totusi, uneori, am revelatia ca nu eu, Legrandmoi, ma pun in miscare, ci o forta din acest cimp ma trimite de colo colo. Eu, insa, fie ca ramin impasibil, fie ca ii raspund, nu ma pot mira decit de toate cite imi apartin. Si sint multe !

Eu, Legrandmoi, recunosc si cunosc. In fiecare dimineata, cind totul reincepe, eu nu pot percepe ceea ce e nou, pentru ca noul este deja ceva creat odata cu mine. Iar eu il disloc prin simplul fapt ca ma institui, ca imi fac loc. Eu vorbesc altora, desigur, dar vorbirea mea este a mea si numai a mea. Eu creez tonul, litera, succesiunea, punctuatia, cadenta. Eu pot sa pun punct oricind vreau oricarei fraze de-ale mele. Nu raspund neaparat cind sint intrebat. Raspund numai daca necesitatea intrebarii altuia e mai mica sau, hai, fie, cel putin egala (daca acest lucru e in genere posibil) cu necesitatea mea de a raspunde. Eu n-am nevoie sa fiu intrebat, insa cu unele raspunsuri sint (ma simt) dator. E o chestiune de onoare, de fapt e singura chestiune care imi este, simt ca imi este alocata precum o medalie, o distinctie. O port.

Observ  totul. « Ce, ai ochi la spate ? » mi-a aruncat cineva citeva vorbe. Nu m-am obosit sa-i raspund, am trecut mai departe, stiind ca voi consemna mai tirziu in caietul meu cu scoarte stacojii si cu siret din piele un aforism legat de vederea ubicua. Am notat : « Cine nu vede orice si oriunde este un orb ».

©notesandcounternotes

 

Desprinderea

 

Nu s-a desprins. Stai, stai putin sa o pot taia mai bine. Ea ii privi profilul, curioasa sa vada cum e atunci cind nu o privea in fatza. Era asa de aproape de el. Era doar o ata desprinsa din tesatura. Ii prinsese ata cu degetele. Stai sa o tai ! El se opri. (Nu te opri!) In acele secunde in care nu a mai stiut ce sa faca, luat prin surprindere de gestul ei, ea avea o bluza galbena cu intarsii galbene, o margine tivita in jurul gitului, privirea ei se fixa pe ata, o stia de mult. Nu-i era sora. Putea fi ceva mai mult decit atit ? Asa au crezut intotdeauna, ca nu. Stiau ca aveau bratele de otel si piepturile de arama, ca ochii lor vedeau la fel si fiintele lor erau cumva taiate la fel, pe acelasi calapod, aproape aceleasi gusturi. Erau seriosi si fragezi cind s-au cunoscut. Nesentimentali si cruzi. Nu se incurcau cu povesti, mai ales cu povesti de dragoste. Ea vedea dragostea pliata si incurcata in colturi si linii, ca hirtiutele aruncate la cos. Dar dragostea ca un mar verde balansa intre mar si verde, mar, verde, e un verde palid pina dispare. Nu stim despre verde, dar stim despre mar. Ea musca din mar. Era sigur ca nimeni nu va fi prin preajma sa-i vada breteaua alunecind de pe umar, cum in curtea scolii ea merge muscind dintr-un mar verde intr-o lume de mere de mincat, de cules. O lume in care trebuie sa distingi mereu merele in peisajul de aceeasi consistenta si culoare, sa le iei de pe ram, sa le dai cu-n gest.

Sintem in mar si marul legat de o ata atirna intr-o curte goala, unde se mai aud doar ferestre deschizindu-se si inchizindu-se, scirtiituri de usi, pasi. Oamenii cara, pe holuri, cu sacosele, bucati mari. Noaptea dorm, striga, scrisnesc din dinti, tac.

Liniste, liniste! Acel gest al taierii unei ate devenea metafizic, era gata ca puntea intreaga dintre ei sa fie taiata si de aceea el a oprit-o, atingind-o in chiar clipa in care ea a vrut sa taie aerul acela atit de comun, din care nu se mai vedea decit o ata atirnata.

©R

 

Mallarmé

Salut / Stéphane Mallarmé

 

Nimic, doar aceasta spuma

Pur vers care nu-i decit semn al cupei ce-a fost –

– asa de departe e trupa de sirene-necate ce se tot indeparteaza, venind.

Navigam, risipiti prieteni. 

Eu – deja la pupa, voi – la prora fastuoasa ce desparte torentul de fulgere si ierni.

O blinda betie ma-ndeamna sa ridic iar cupa acestui salut – si nu ma tem de vertij :

singuratate, recif, stea – luati-le voi, cei pe care va poarta pinza albita a aceleiasi griji

©notesandcounternotes