Monthly Archives: November 2013

The Silence / Tystnaden, 1963

 

The Silence/Tystnaden, 1963

R: Ingmar Bergman

Cînd camera este aproape, vede de foarte aproape.

Bergman vorbeşte despre boală, nefericire, viaţă, moarte, singurătate, incomunicabilitate. Despre apropierea care arde şi despre apropierea care nu devine un întreg. Despre durerea de a nu veni înspre îmbrăţişarea care să izbăvească. Despre răni care nu se vindecă, despre neputinţa de a face un mic pas. Despre încercarea atingerii, dar şi despre prea multa atingere. Despre lipsa de aer: căldura sufocantă, incinta, clădirea, coridoarele, uşile. Piticii care apar pe coridor, cohorta lor tăcută. Majordomul care nu poate vorbi. Surorile care, deşi vorbesc, nu-şi pot de fapt vorbi cu adevărat. A vorbi înseamnă iertare, vindecare, izbăvire. Cea care traduce – înţelege prea mult. Cea care îi e soră – face prea mult. Copilul oglindeşte aproape senin: e posibilitatea fragilă, mereu în primejdie, a unui liant între soră şi soră. El e tăcut şi cuminte. Citeşte cărţi. Citeşte mesajul mătuşii sale, în tren: însă noi nu înţelegem ce spune, care sînt corespondenţele cuvintelor scrise pe hîrtie.

Filmul e limba pe care nu o putem învăţa. A o învăţa înseamnă a ne putea izbăvi: căci limba e a înţelegerii lucrurilor, o limbă care traduce fără să trădeze, care tămăduieşte prin chiar rostirea ei. Cît timp nu vorbim, urlăm. Cît timp nu vorbim, tăcem. Cît timp nu vorbim, ne drapăm ca să ieşim într-un spaţiu gol, irespirabil. Cît timp nu înţelegem prezenţa celuilalt, nu-i putem vorbi. Tăcerea e spartă în mii de cuvinte inutile care nu fac nici cît o singură privire. Tăcerea doare pentru că e închisă: e captivă în camera bolii, e captivă în fotografii de familie, e închisă etanş în neîntîmplări dureroase.

Două surori. Moartea tatălui. Un copil.

De la unii la alţii trece acest rîu, devastator, al singurătăţii. Celalalt sînt de fapt şi eu. Dar limba pe care eu nu o pot vorbi o poate celalalt rosti pentru mine: ca o veche făgăduinţă care nu se împlineşte decît atunci cînd timpul ei a venit.  Întîlnire.

Cuvinte, tăceri: Bergman nu face decît să arate cît de mult sint în noi. Pasul care trebuie făcut pentru izbăvire e cuvîntul simplu rostit – rostit cînd nu mai e nimic de pierdut, cînd cuvîntul cere celălalt cuvînt şi cînd, rostindu-l, el nu se mai pierde, nu mai cade pe de lături, ci ia, oferă, mîngîie, îmbrăţişează, vindecă.

 A traduce pentru celălalt înseamnă a da din fiinţa ta: a lăsa să treacă acel mesaj neştiut nu într-o zonă a familiarităţii, ci într-un spaţiu al întîmpinării şi primirii, al speranţei – spaţiu în care viaţa şi moartea se întîlnesc într-un unic, pecetluitor cuvînt : inţelegere.

 Putem traduce pentru celălalt? Îi putem transmite ceea ce, spunînd, sintem? Putem vorbi? Îi putem fi ceea ce-i transmitem? Ne poate înţelege? Ne poate fi? Poate fi? Putem fi?


Ecran spart

„Ne serais-tu pas encadrée dans ton analogie, et ne pourrais-tu pas te mirer, pour parler comme les mystiques, dans ta propre correspondance?” (Baudelaire, «Invitation au voyage»)

«A l’heure ou les chiens eux-mêmes gémissent de douleur sous le soleil qui les mord, quel puissant motif fait donc aller ainsi la paresseuse Dorothée, belle et froide comme le bronze ?» (La belle Dorothée)

Un colt de masa, un cot pe o masa, cealalta mina inerta pe masa. O foaie alba, un ecran alb. Chipul nu e vizibil din acest unghi. Chipul priveste ecranul. Un ecran care preia aceste elemente firav descrise si le comuta pe si peste alte imagini-elemente. Ei spun ca lumea de elemente este chiar lumea. In fatza mea sint doua ecrane. Unul e spart. Celalalt – mai indepartat. Cind ating, scrisul apare la o distanta. Ea ma blocheaza de zile intregi. A lua distanta inseamna a contempla, desigur, dar in acest caz inseamna si a fi tintuit in distanta tocmai de acea distanta. Poate ca distanta are sansa sa ma priveasca, iar eu sa ma las privita asa.

Cind, la distanta de ceea ce vad (sau nu vad, dupa cum e cazul acum, ecran spart), incerc sa il vad, acest mic amanunt care a aparut intre mine si el decide altfel intre mine si el. Falia ma ingheata. Sint pusa la zid de evidente, cu asprime. Apropiere inseamna asadar si dispunere, iata un lucru nou pentru mine. Cind esti fortat sa iei o distanta. „Eu sint si contin”, spune distanta. „Duc”, spune ea. Insa vorbirea despre mine ar fi inceputul unei revolutii. Risete. Revolutie sa ce ? A comunica o distanta nu inseamna inca si a o defini. Ea incepe sa fie definita tocmai cind nu mai este, iata ce paradox.

Altfel, distanta se propaga, se face, se locuieste, (se) scrie.

Nu exista decit ceea ce se desprinde de ceea ce exista. Aceasta posibilitate a desprinderii – ea exista. Un sens eliberat nu prin ceea ce-l provoaca ori naste. Un sens care devine altceva pe masura ce e slujit. El se imparte fara sa se iroseasca; totodata, el este imediat recunoscut. De ce ? Pentru ca adevarul e parte din substanta noastra intima. Si falsul e recunoscut, pentru ca si el, asemenea, ne e parte. Insa el amesteca si induce, deruteaza, minte, inseala. Doar aceia care si-au pus trupul intreg la treaba cuvintelor – doar aceia se pot dezbara de minciuna ca de un surplus nefolositor.


Desprinderea

 

Nu s-a desprins. Stai, stai putin sa o pot taia mai bine. Ea ii privi profilul, curioasa sa vada cum e atunci cind nu o privea in fatza. Era asa de aproape de el. Era doar o ata desprinsa din tesatura. Ii prinsese ata cu degetele. Stai sa o tai ! El se opri. (Nu te opri!) In acele secunde in care nu a mai stiut ce sa faca, luat prin surprindere de gestul ei, ea avea o bluza galbena cu intarsii galbene, o margine tivita in jurul gitului, privirea ei se fixa pe ata, o stia de mult. Nu-i era sora. Putea fi ceva mai mult decit atit ? Asa au crezut intotdeauna, ca nu. Stiau ca aveau bratele de otel si piepturile de arama, ca ochii lor vedeau la fel si fiintele lor erau cumva taiate la fel, pe acelasi calapod, aproape aceleasi gusturi. Erau seriosi si fragezi cind s-au cunoscut. Nesentimentali si cruzi. Nu se incurcau cu povesti, mai ales cu povesti de dragoste. Ea vedea dragostea pliata si incurcata in colturi si linii, ca hirtiutele aruncate la cos. Dar dragostea ca un mar verde balansa intre mar si verde, mar, verde, e un verde palid pina dispare. Nu stim despre verde, dar stim despre mar. Ea musca din mar. Era sigur ca nimeni nu va fi prin preajma sa-i vada breteaua alunecind de pe umar, cum in curtea scolii ea merge muscind dintr-un mar verde intr-o lume de mere de mincat, de cules. O lume in care trebuie sa distingi mereu merele in peisajul de aceeasi consistenta si culoare, sa le iei de pe ram, sa le dai cu-n gest.

Sintem in mar si marul legat de o ata atirna intr-o curte goala, unde se mai aud doar ferestre deschizindu-se si inchizindu-se, scirtiituri de usi, pasi. Oamenii cara, pe holuri, cu sacosele, bucati mari. Noaptea dorm, striga, scrisnesc din dinti, tac.

Liniste, liniste! Acel gest al taierii unei ate devenea metafizic, era gata ca puntea intreaga dintre ei sa fie taiata si de aceea el a oprit-o, atingind-o in chiar clipa in care ea a vrut sa taie aerul acela atit de comun, din care nu se mai vedea decit o ata atirnata.

©R

 


Mallarmé

Salut / Stéphane Mallarmé

 

Nimic, doar aceasta spuma, pur vers

Care nu-i decit semn al cupei ce-a fost:

asa de departe e trupa de sirene-necate ce se tot indeparteaza, venind.

 

Navigam, risipiti prieteni.

Eu – deja la pupa,

Voi – la prora fastuoasa ce desparte

torentul de fulgere si ierni.

 

O blinda betie ma-ndeamna

sa ridic iar cupa acestui salut

– si nu ma tem de vertij – :

 

singuratate, recif, stea –

luati-le voi,

cei purtati de pinza albita a aceleiasi griji

©notesandcounternotes


‘excesul’

cund und munich 770

©notesandcounternotes

 

 


notesandcounter notes

about what I see

Pushing Ahead of the Dame

David Bowie, song by song

cu pasiune, Ema Onisâi

citește, ascultă, privește, simte, alege, incearcă, scrie, așteaptă. Imaginează-ți

Adunăm obsesii

„Cuvintele nu s-au născut dintr-o necesitate de comunicare, ci din nevoia noastră de a ne lăsa seduși.'' - Felipe Benítez Reyes

RhysTranter.com

Art and Literature for Life

ArtStormer

Flash Storms of Art for the Visually Addicted

Ink4thought

Life's journeys

INTERCULTURAL COMMUNICATION SERVICES

YOUR ROMANIAN TRANSCREATOR

The Daily Tutli-Putli

Buried in SECOND HAND clothes, a project by Raluca Roșu

about what I see

Munich Bookers

Read as much as you can!

Undeva o piatra

about what I see