The Silence / Tystnaden, 1963

 

The Silence/Tystnaden, 1963

R: Ingmar Bergman

Cînd camera este aproape, vede de foarte aproape.

Bergman vorbeşte despre boală, nefericire, viaţă, moarte, singurătate, incomunicabilitate. Despre apropierea care arde şi despre apropierea care nu devine un întreg. Despre durerea de a nu veni înspre îmbrăţişarea care să izbăvească. Despre răni care nu se vindecă, despre neputinţa de a face un mic pas. Despre încercarea atingerii, dar şi despre prea multa atingere. Despre lipsa de aer: căldura sufocantă, incinta, clădirea, coridoarele, uşile. Piticii care apar pe coridor, cohorta lor tăcută. Majordomul care nu poate vorbi. Surorile care, deşi vorbesc, nu-şi pot de fapt vorbi cu adevărat. A vorbi înseamnă iertare, vindecare, izbăvire. Cea care traduce – înţelege prea mult. Cea care îi e soră – face prea mult. Copilul oglindeşte aproape senin: e posibilitatea fragilă, mereu în primejdie, a unui liant între soră şi soră. El e tăcut şi cuminte. Citeşte cărţi. Citeşte mesajul mătuşii sale, în tren: însă noi nu înţelegem ce spune, care sînt corespondenţele cuvintelor scrise pe hîrtie.

Filmul e limba pe care nu o putem învăţa. A o învăţa înseamnă a ne putea izbăvi: căci limba e a înţelegerii lucrurilor, o limbă care traduce fără să trădeze, care tămăduieşte prin chiar rostirea ei. Cît timp nu vorbim, urlăm. Cît timp nu vorbim, tăcem. Cît timp nu vorbim, ne drapăm ca să ieşim într-un spaţiu gol, irespirabil. Cît timp nu înţelegem prezenţa celuilalt, nu-i putem vorbi. Tăcerea e spartă în mii de cuvinte inutile care nu fac nici cît o singură privire. Tăcerea doare pentru că e închisă: e captivă în camera bolii, e captivă în fotografii de familie, e închisă etanş în neîntîmplări dureroase.

Două surori. Moartea tatălui. Un copil.

De la unii la alţii trece acest rîu, devastator, al singurătăţii. Celalalt sînt de fapt şi eu. Dar limba pe care eu nu o pot vorbi o poate celalalt rosti pentru mine: ca o veche făgăduinţă care nu se împlineşte decît atunci cînd timpul ei a venit.  Întîlnire.

Cuvinte, tăceri: Bergman nu face decît să arate cît de mult sint în noi. Pasul care trebuie făcut pentru izbăvire e cuvîntul simplu rostit – rostit cînd nu mai e nimic de pierdut, cînd cuvîntul cere celălalt cuvînt şi cînd, rostindu-l, el nu se mai pierde, nu mai cade pe de lături, ci ia, oferă, mîngîie, îmbrăţişează, vindecă.

 A traduce pentru celălalt înseamnă a da din fiinţa ta: a lăsa să treacă acel mesaj neştiut nu într-o zonă a familiarităţii, ci într-un spaţiu al întîmpinării şi primirii, al speranţei – spaţiu în care viaţa şi moartea se întîlnesc într-un unic, pecetluitor cuvînt : inţelegere.

 Putem traduce pentru celălalt? Îi putem transmite ceea ce, spunînd, sintem? Putem vorbi? Îi putem fi ceea ce-i transmitem? Ne poate înţelege? Ne poate fi? Poate fi? Putem fi?

Advertisements

About notesandcounternotes


Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s

notesandcounter notes

about what I see

Pushing Ahead of the Dame

David Bowie, song by song

cu pasiune, Ema Onisâi

citește, ascultă, privește, simte, alege, incearcă, scrie, așteaptă. Imaginează-ți

Adunăm obsesii

„Cuvintele nu s-au născut dintr-o necesitate de comunicare, ci din nevoia noastră de a ne lăsa seduși.'' - Felipe Benítez Reyes

RhysTranter.com

Art and Literature for Life

ArtStormer

Flash Storms of Art for the Visually Addicted

Ink4thought

Life's journeys

INTERCULTURAL COMMUNICATION SERVICES

YOUR ROMANIAN TRANSCREATOR

The Daily Tutli-Putli

Buried in SECOND HAND clothes, a project by Raluca Roșu

about what I see

Munich Bookers

Read as much as you can!

Undeva o piatra

about what I see

%d bloggers like this: