fare thee well / inside Llewyn

http://www.youtube.com/watch?v=W4GyKTRduhs

Advertisements

Ana

“Am cunoscut-o pe Ana în primul an de facultate, dar oare am cunoscut-o vreodată? Oare ar fi fost posibil să cunoști o persoană, și mai ales această persoană, atât de specială? Poate că am cunoscut specialul ei, “specialitatea” ei, sau mai precis am cunoscut că era ceva aparte în ea, dar unde începea și până unde se întindea acest aparte n-aș putea să spun. Era mereu preocupată. E simplu, oricine e preocupat. Ce e atât de special în asta? Totuși, ea era preocupată de ceea ce nu se întâmplase niciodată, mai mult decât de ceea ce s-ar fi întâmplat deja. Era mereu cu gândul la de ceea ce ar fi vrut să se fi întâmplat în viața ei, la acea viață pe care ar fi vrut-o să fie a ei, sau așa cum ar fi vrut să o aibă, dar pe care bănuia deja că nu o va avea niciodată, pentru că lucrurile s-au întâmplat altfel, pentru că lucrurile se întâmplă mereu altfel decât le așteptăm, iar asta, poate, tocmai pentru că le așteptăm prea mult, iar în așteptarea lor, le imaginăm, le umplem de culoare, de o culoare pe care, odată venite, lucrurile nu o nimeresc niciodată întocmai, și de aceea, ne dezamăgesc. Așa era ea, mereu cu această întrebare: de ce nu a întâlnit la timp un anumit om, pe care încă îl mai aștepta, de ce oare nu vine acel om destinal, măcar acum, în ultimul moment (și parcă mereu era ultimul moment, când ar fi putut încă să se mai întâmple ceva… ceva care însă se amâna mereu, de la un “ultim moment” la altul). De ce oare nu aflase la timp un lucru, de ce oare nimeni nu îi spusese la timp, de ce nimeni nu o avertizase sau nu o avertiza măcar acum, de alte și alte lucruri care vor veni? În felul acesta, pentru ea, era mereu acest timp… “la timp”, sau ar fi putut să fie, căci ea îl aștepta mereu, cu o disponibilitate maximă de a primi, de a i se spune, de a afla… Ce anume? Nu știu, și nu știu dacă măcar ea ar fi putut spune ce anume (probabil că nu, devreme ce era vorba de o posibilitate), dar, în orice caz, era vorba despre o iminență a unui spus, a unei întâmplări minunate, neașteptate și totuși destinale, destinate anume pentru ea. Poate că aștepta, în fond, însăși viața ei, însuși destinul ei, însăși întâmplarea vieții sale, care se întâmpla în fiecare moment, dar pe care, în fiecare moment, ea nu înceta să o aștepte, să o proiecteze într-un viitor și mai mare, și mai surprinzător, și mai neașteptat, dar, în același timp, mai necesar, mai scris să se întâmple. Iată, așa era ea, așa erau acele vremuri. » (Lettre de M.)

Lettre à M.

Ce s-ar putea spune despre o „alta limba“ cind tocmai vorbim intr-una (intruna)?

N-as putea-o decit indica, sa zicem, alcatuind un cor, un covor, un palimpsest de limbi / gindiri ale unora care au vorbit aceasta limba. Iata un Ionescu, de pilda. In Note si contranote, cind vorbeste despre “viziunea lui despre teatru”, despre ce inseamna pentru el teatrul si ce inseamna sa-ti asumi acea pozitie personala vis-a-vis de teatru si de viata si viceversa, pune gindirea si ginditul ca in fata unui ecran : priviti. Mirarea si stupefactia sint starile care te fac sa poti scrie / face / gindi – in cazul acesta, teatru. Daca nu iei in seama sau nu cultivi sau nu astepti sau nu pui pret pe starea aceasta, atunci constructia isi are si isi da inevitabil un alt fundament : ea creste pe niste teze, pe niste piloni. Dar cum ar fi sa construiesti riscind in fiece moment, sa construiesti pe intrebare, sa construiesti pe ceea ce nu ai si nu poti detine de fapt ? Asta fac toti scriitorii cind scriu : sint asaltati de o limba care vrea sa se rosteasca prin ei. Nu ma erijez acum in fiinta insemnata. Chiar mi-as dori ca, daca tot afirm sau caut sa afirm ceva despre acest fel de a vorbi si fi, sa-l pot spori intr-un fel. Cred in sporirea pe care o aduce macar vestirea, vestea si marturisirea ei. Cine va uita de ea, scrie ea, va afla putin. Nu stiu de ce scrie ea asa. Putin poate insemna enorm. Dar vrind sa intelegi atit de mult si stind cu urechea la pinda atit de mult, iata ce observi : ea e mai degraba sunet decit sintaxa ! Tine de registrul prevorbirii, pentru ca ea tine de izvorul din care provine – e al impactului prim si al dorintei prime care tinde sa-si caute corespondent in lumile stiute, din ce in ce mai stiute, caci construite dincoace. Si se indreapta in mod cert inspre un fel de a se comunica. In mod neasteptat, acesta NU depinde de cantitatea de informatii, nici de viteza lor de compilare, nici de noul ce rezulta din combinatorica interna. E un mod de a comunica pe intelesul celor care nu se considera importanti pentru a auzi ceva. Asta in primul rind. Apoi, acest mod mai poate fi surprins ori interceptat chiar si fara problematizarea lui explicita ! Eu chiar sint convinsa ca, straduindu-ma sa caut ceva pe urmele lui, le voi fi pierdut… In orice caz, el tine de directie si de cit de mult ceva se cauta prin tine ; sau mai bine zis de cit vrei tu sa te pierzi. Eu n-am vrut sa ma pierd, insa am invatat  – foarte putin – ca nu ma pierd. Acum mai ramine chiar sa nu ma pierd. Si de aceea incerc sa-ti scriu.

De aceea as dori comunicarea mai intensa in aceasta « zona ». Nu ca sa « discutam » ; ci ca sa fim, discutind.

Exista tesaturi si tesaturi : unele tin. In plasele mele s-au prins de mine unele carti, niste autori. In plasele tale si ale altuia se prind altele. Din aceste tesaturi ce tesem ? Cuvinte ? Nu, nu cred. Nici articole. Ne tesem si devenim fir, uite, acest fir toarce el o anumita limba. O putem exersa asa cum o mina toarce un fir.

Sint unii care tes astfel, intretesind si ardoarea lor – asta se vede. Iti place ceva. Dar acest « iti place » trebuie sa se hraneasca continuu cu ceva din afara lui, din alta ordine. Iti place pentru ca esti chemat. Iti place pentru ca, tocmai facind acel lucru si daruindu-l altora, el capata sens. Da, e nevoie de o scena, de un fel de spatiu de circulatie. Idei singure, in cerc restrins ? Atunci acel cerc se va hrani din cercul insusi. Or, tocmai spuneam ca e nevoie de o alta « cauza », de o alta sursa si de o alta forma de a fi.

Cum cresti cu aceste lucruri ? Nu stiu, ca planta care are nevoie de lumina, apa, aer, pamint. Dar toate impreuna. O crestere fara daruire imprejur e pentru mine o falsa crestere.

Dar ma simt ca intr-un holospatiu. Nici eu nu stiu care-mi e pamintul, acum, cind iti vorbesc, scriu.

De aceea, ma opresc. E ca o nonscriere. Ca o urma indescifrabila si pentru mine. Incep sa scriu si ma trezesc in necunoscute, in din ce in ce mai multe necunoscute.

Poate ca scrisul si vorbirea nu pot fi decit adresate, numai asa, in aceasta strinsa legatura, ca la teatru, faţă in faţă, acolo vorbirea se poate « limita », fiind de-limitata de « spatiul » celor doi, de fiinta lor intrebatoare, fragila, deschisa. Doar asa concretul intrebarii poate ramine concret ; el tine de apropierea dintre doi oameni. Poate si pentru ca ei sint din aceeasi carne facuti, si acolo, intr-o lume mai de carne, cuvintul se simte cel mai in largul lui. Nu stiu. Cert e ca, locuind distante, contradictii, legi, citind carti, lasind carti, totul se poate bruia asurzitor (aceasta surzenie poate lua foarte bine forma unui dialog civilizat intre oameni). Conteaza enorm ce carti vin si se deschid. Conteaza si de ce-ti vin. Conteaza pe cine chemi.

unele lucruri

483474_499082056791143_1303988501_n

 Totul este deja acolo, îi spuse. Doar trebuie scos afară.

Chipul e o taină. E o cale. Prea multe saloane de cosmetică; ingropate în oglinzi, în jurul oglinzilor, în lume.

Iar fata desena. In oglinda.

A privi este totul. Dar asta presupune totul. Mirosul, atingerea, auzul. Să poti recupera o lume.

Scrierea este perdantă din prima clipă. N-ai ce-i face, mergi cu ea înainte. Înainte înseamnă cu ea. Cu ea înseamnă fără ea, să scapi de ea ca de o peltea.

Mîini care prind alte miini. Atingerea însă poate fi deformată de spaţiu. Sînt mereu spaţii goale. Dacă am învăţa să umplem spaţiile (chiar cu noi înşine), atunci ar fi o lume plină de prezenţe pline. Altfel, e o lume de absenţe, de tăceri, de masivităţi vide.

Un ins gîndeşte fix despre umanitate. Stă şi face, gîndeşte prin gaura unui fluier subţire. E o fantă între el şi lume. Uneori pentru unii e mai interesantă fanta însăşi decît ceea ce desparte ea. Alţii scriu filozofic, asezat, calm. Ce să răspund, filozofic, aşezat, calm?!

Aştept ziua în care… (dar nu va veni)

Şi atunci încep să ma uit pe pereţi şi să inventez limbaje doar pentru mine, ca nebunii într-o lume de vată.

Viaţa e în altă parte şi uneori o ştiu mai bine decît alteori.

Primăvara se oglindeşte într-un copil, copacii vor înflori şi unei fete îi vor înflori gînduri noi…

Mă voi îndepărta…