[about today]

http://thenationalbrassland.bandcamp.com/album/cherry-tree-ep

Advertisements

“O lună plină moartă de mică”

Măsurat, cîntărit, împărţit

 
 
 
Ce înseamnă o frînghie:
 
pîinea caldă a milei, ori a judecăţii?
 
O lună plină moartă de mică
 
pe care nimeni nu o plînge niciodată.
 
 
 
E lumea plină de profeţi şi de acrobaţi
 
dansînd sub sfoara tot mai subţire.
 
Liniştea este în adîncul nostru
 
ca şi relieful celor care au călcat peste ape.
 
 
 
O lună plină moartă de mică:
 
explozia unui chioşc de ziare
 
care aduce o mulţime de gură-cască –
 
o să listăm la bursă pînă şi preţul cuvintelor.
 
 
 
Fericirea intră şi iese pe geam ca o frînghie de rufe.
 
Te rog să mă ierţi, nu pot să-ţi mai ţin loc de gînduri.
 
 
 

Ospiciul ploii

 
Ai rămas în amintirea mea ca un ascensor oprit între etaje.
 
Era frig în sufletul meu şi viaţa mea era decupată din colaje,
 
amintiri şi promisiuni false: un poster lipit peste ţările calde
 
din care nu se vede decît albastrul luminii de seară –
 
nu aia tandră ce îţi dă mereu sentimentul de plajă amară…
 
 
 
Te-au considerat mereu ruptă de realitate,
 
te-au internat, te-au sedat, ţi-au dat să mănînci
 
                                   ciuperci otrăvite.
 
Lunile pline se rostogoleau peste trupul tău
 
încătuşat în cămăşile de forţă ale autorităţilor
 
                        aflate mereu în mare viteză.
 
Pentru că apăruseră şi alte cazuri de
 
            oameni care vedeau şi visau prin pereţi.
 
 
 
Pînă cînd, într-o vară pictată de un maestru nebun,
 
o floare a soarelui s-a deschis în inima ta.
 
 Aritmetica Pleoapelor, Traian Cosovei

intre timp,

In confruntarea cu foaia alba de hirtie, cel care scrie n-are decit sa scrie ce-l taie capul. In confruntarea cu ceea ce e scris si citit ca atare de catre celalalt, celalalt n-are decit sa primeasca ce i se da.

Desigur, aici se poate adauga ca « actiunea » primirii este, ca creuzet al unei intilniri fictive, adica mediate, indirecte, ea insasi un mister. Nu stim cum se intilnesc cele doua universuri distincte – al celui care scrie si al celui care citeste. In scrisul care se lasa inscris e prezenta pesemne un soi de substanta comuna – asimilabila si asimilanta. Insa, dupa cum am observat, oamenilor nu le plac statutele indistincte aici, in literatura. Aici, adica in urmele scrise, ei, atit cititorii, cit si scriitorii, doresc personaje cit mai concrete, cit mai bine definite si, ar fi, de asemenea, dezirabil sa fie si bine angrenate intr-un mecanism, intr-o constructie din care sa rezulte « ceva » – un fel de chestie care sa izbeasca destul de puternic podelele sau peretii – asa, ca intr-o incapere. Izbitura este numita de regula impact. Rezultatul ? Se cauta dimensiunile si natura acestui impact, se aleg cuvinte (de fapt ele se afla la indemina, datorita impactului care pesemne ca le si poate ordona potrivit) si se scriu eventual critici.

Cind incerc insa sa scriu, eu incerc sa ma plasez intr-un spatiu. Asta mai intii. Nu sa ma las dusa de « inspiratie », de cuvinte – si sa intru in acest carusel care sa aiba ca moment de virf impactul si apoi reculul, impactul si apoi, din nou, jocul (aparitia, partitia, disparitia, descrierea, paritatea, disparitatea, compunerea, dispunerea, aducerea, abstragerea, asocierea, alipierea, inaintarea, retragerea). Cind spun ca nu ma intereseaza impactul, tot ce vreau sa spun e ca nu ma intereseaza constructia de dragul constructiei. Nu stiu cum se alcatuieste o carte, un roman, de pilda. Dar stiu ca nu trebuie sa prevaleze in nici un fel planul lui si nici, pe parcurs, nu trebuie sa prevaleze piesele-cuvinte. Ideea e cea care te face sa scrii – si nu dorinta expresa de a descrie ceva. Ceea ce vrea sa se spuna anumit trebuie sa fie motorul scrisului. M-am mirat mereu sa vad cum textura romanelor poate fi inteleasa pe pagini intregi drept o tehnica a asteptarii. Sigur, ni se va putea raspunde, ca sa obtii un lucru comunicabil si valabil – ca « obiect” al scrisului – trebuie sa-l poti minui, intoarce pe toate fetele, prelucra si livra.

…Dar cititorul ? El ce face, « intre timp » ? Nu trebuie oare ca el sa fie tot timpul implicat in discurs ? Nu lui i se adreseaza ? De ce atitea hiatusuri, ca niste bule de aer care intrerup un flux, intre frazele cu cititor si frazele fara ? De ce sa descrii – chemind si alegind anumite cuvinte – o stare « numai a ta » ? Este ceea ce vezi numai produsul mintii tale ? Spuneam ca motorul principal al scrisului este ideea, insa adaug acum ca ideea trebuie sa fie o idee neinchisa intre peretii propriei minti. Este, daca se poate, o idee calda, care nu ingheata, ci tinde mereu sa loicuiasca intre. O idee care nu apartine autorului decit in masura in care el are sansa sa stea la masa, sa citeasca, sa scrie, sa se adreseze.