Robert Doisneau

http://www.robert-doisneau.com/fr/atelier/

Advertisements

Blow up

Textura, imagine propusa, imagine care devine ori survine. Ce sa faca fotograful (regizorul) ? Sa vada, sa astepte subiecte si obiecte de fotografiat, sa le intimpine, sa le seduca, sa le schimbe pe o elice veche « pentru ca e frumoasa ».
E neputincios. Ce poate sa faca el decit sa fotografieze, sa aduca dovezi, sa dubleze ceea ce vede, sa reconfirme ce e de vazut ? Dar, cind se intoarce, nu mai are ce fotografia.
El doar a vazut.
A fotografiat chiar inainte de a se intreba.
Apoi vede ceea ce o mina de lunatics vad, un joc de tenis cu o minge nevazuta. I se cere sa aduca mingea de undeva din iarba. O ia si o arunca inapoi in teren, peste gardul de sirma care-l imprejmuieste. Apoi camera se indeparteaza si ramine o mogildeata in pantaloni albi, o silueta pe un gazon verde cu o camera de fotografiat in mina.
Thomas a vazut (i s-a dat de vazut). Ce poate face el cu ce a vazut?
Fotografia cu corpul mort e imprecisa, neclara. Ea nu poate vorbi de la sine, iar T. a fost un captator intimplator, fara sa stie ce se ascunde de fapt in imaginea aceea. Numai desfasurarea imaginilor – insirarea lor unele dupa altele il avertizeaza asupra faptului petrecut; numai filmul, desfasurarea temporala a imaginilor. Altfel, imaginea din urma « seamana cu unul din tablourile lui Bill !», zice fata (intersanjabil cu: « arata ca una din fotografiile lui Thomas ! ») .
Insa se presupune ca filmul indica, face semn, de dincolo de el, catre (dinspre) acest ceva « real », ceva care trebuie sa fi fost si vazut.
Functia fundamentala a filmului e cea de martor, de marturisitor al unui fapt vazut /si inteles. Un element interesant aici: Thomas l-a vazut foarte clar pe omul intins pe iarba, l-a si atins chiar. Dar Thomas nu o poate dovedi. Ceea ce el detine drept comunicabil este putin: sunt niste fotografii neclare. El poate fi doar, cel mult, un martor, un marturisitor.
El nu putea sti atunci, in momentul fotografierii, in mod exact ce vede. Dar el poate recupera o realitate, o poate reconstrui prin fotografiile lui. Nu pina la capat, insa. Si nu da fine al capo.
Simetric, in chiasm, la final, se vorbeste despre (se arata) ceva nevazut luat drept vazut (mingea si jocul de tenis).
« Blow up »: « ceea ce explodeaza (blows up) in Blow up este reprezentarea insasi ».
“Ecranul este o “pinza”, ne spune Antonioni, iar spectatorul este cel care trebuie s-o descifreze”. “Ecranul este o fereastra, ne spune Hitchcock, iar spectatorul trebuie sa o scruteze » . (v. V. Ieronim Stoichita, Efectul Scherlock Holmes. Trei intrigi cinematografice, p. 118).
– insertul, all over-ul filmic, prezenta detaliului semnificativ.
“Oscilatiei punctului de fuga la Hitchcock ii corespunde, la Antonioni, explozia semnelor – puncte » .
Tabloul pe care T. il contempla in atelierul sau : “o gaura mare, luminoasa, intr-un sobru cadru dreptunghiular”— « incursiune moderna in golul reprezentarii » ; « explozie a unui loc-limita » ; « punct- abis » ; « abia dupa acest punct-abis, un nou inceput redevine posibil » .

foto-efectul-sherlock
(filmul – dupa nuvela lui Cortazar, “Funigei”
« …dar daca incep sa pun intrebari n-o sa mai povestesc nimic; mai bine sa povestesc, poate ca povestitul e ca un raspuns, cel putin pentru cineva care o sa-l citeasca »)