Advertisements

walser_micrograma3Un fel de Cleopatră

Fără să fi învățat prea multe despre sine de-a lungul vieții ei nu tocmai bogate în peripeții, intră, mulțumită unor venituri ce se acumulau mai mult în joacă sau mai mult în glumă, în posesia unei căsnicii zornăind de furculițe, cuțite și linguri de supă din argint sau din aur și din care nu lipseau nici plantele ornamentale și o grămadă de perne pentru canapea, decor unde imaginația ei, care dormise ori se odihnise poate zile, dacă nu chiar săptămâni de-a rândul, se deșteptă brusc sau începu să lucreze de zor, procurându-i cu mare ușurință iluzia (ce flutura din pene de păun și luneca la vale ca pe un fluviu, într-o luntre împodobită cu ghirlande) că era un fel de Cleopatră care tânjea după mușcături de aspidă.

Înfășurată în lungi ore de inactivitate, i se năzărea uneori, destul de nelămurit ce-i drept, că era de fapt un băiețandru căruia nu i-ar fi displăcut să se vadă preschimbat într-o frumoasă fetișcană cu membre delicate și că, pe de altă parte, nu era cu nimic mai prejos ori mai presus decât o fată care creștea într-un pension împănat cu principii – fiind, așadar, prinsă prin forța lucrurilor într-o împletitură de zburdălnicii și altele asemenea – și care privea de acolo la viață, cu toate feluritele ei necunoscuturi și nepătrunsuri.

În condițiile date, nici o altă încredințare nu putea trece drept unic fapt real afară de aceea care o îndemna din când în când pe Cleopatra noastră modernă să apese, cu mâna ei lungă, suplă și mlădioasă, butonul unei sonerii, la care un domn într-o ținută perfect gravă, adică nespus de solemnă, aflat în așa-numita floare a vârstei și recomandându-se, cum era de la sine înțeles, drept soț al doamnei, trecea pragul budoarului în chestiune, budoar ce se distingea printr-un anume lux al mobilamentului, pentru a-i îngădui jumătății sale apatice, care se lăsa poate purtată în asemenea clipe de un gând sau de altul, să-i adreseze următoarea rugăminte: „Fii bun și du-te învârtindu-te, căci îmi doresc să văd în fața ochilor un ipochimen convenabil, convingător, iar tu nu ești acela, după cum îți vei fi dat seama de mult.”

Într-o bună zi, pictorul Hans Makart din München a luat asupra-și, cu o repeziciune mai mult sau mai puțin moleșită ori, altfel spus, cu o fulgerătoare lipsă de sprinteneală, sarcina de a picta un tablou (acoperit mai târziu de numeroase crăpături) a cărui reprezentare plastică se baza pe un fascinant motiv care mă face să tremur aici de grija și de teama că nu voi fi capabil să mi-l apropriez, motiv ce a subjugat odinioară, legându-l cu farmece irezistibile – dacă mi-e îngăduit a mă sluji de un limbaj poate prea muzical –, un poet englez relativ popular.

Sclavi care să fie scurtați de cap într-o clipită la porunca ei sau care, cu aceeași iuțeală, să se achite onorabil de o sarcină sau de alta, cum se întâmpla în preajma originalului – ei bine, imitatoarea n-avea parte, spre dezavantajul nu mai puțin decât spre avantajul ei, de asemenea sclavi, ea care-și frământa întruna mintea neștiind dacă era sau nu prea valoroasă și prea nobilă pentru a trăi ceea ce se cheamă dragoste.

Nici un Cezar și nici un Antoniu nu se îndurau să-și dovedească mărinimia și bunătatea înfățișându-se dinaintea obrazului ei de stăpână – acest obraz fără îndoială fabulos.

În cele mai multe împrejurări și situații, ceea ce trecea drept bărbat i se părea insuportabil de insignifiant.

Nici unul dintre săruturile consumate în prezentul imediat nu poseda, pentru ea, o ardere îndeajuns de năprasnică și o vâlvătaie cu adevărat arzătoare.

Nu-i era îngăduit acestei femei să piară sub greutatea nevătămătoare a unui sărut din prezentul imediat.

Splendida ei piele, mușchii și arterele ei – pe scurt, întregul ei organism – păreau incapabile să afle vreodată ce gândea cu adevărat posesoarea tuturor celor enumerate mai sus.

Adesea, singura ei dorință era să nu mai dorească nimic.

Nu părea în stare să iubească nici altceva în afară de sine însăși, dar nici exclusiv propria-i persoană, iar șerpii acelei Cleopatre de demult nu șerpuiau niciodată în apropierea urmașei sale din prezent.

La ce bun să-ți iei drept exemplu un ideal cu neputință de atins?

[Micrograma 107/I, septembrie-noiembrie 1928, în Robert Walser,

Das Gesamtwerk, ed. de Jochen Greven, vol. XII, Suhrkamp, Frankfurt/Main, 1978, pp. 258-260]