Poeme, Mircea Cartarescu

Caravelă pufoasă, galion putred

toamna e vremea halucinării, a dubiului

a ceţii, a egocentrismului

a crizantemelor, a glosolaliei

cînd sub galaxiile care sînt crizanteme

pielea devine transparentă ca sticla

şi vezi prin ea casete cu bijuterii, lănţişoare…

prin pielea capului vezi muşchii masticatori, glandele salivare

modelate în platină şi trefla craniului de perlă

şi granatele dinţilor înfipţi în rubinul mandibulei.

lucrate în filigran, orbitele îşi rotesc în caverne

globii oculari, ouă scînteietoare

nervii din carnea limbii sînt fire de sidef

cartilajul traheei e de pirită…

şi apoi corpul e tot lucrătură, caligrafie

înluminiuri cu cerneală de aur şi purpură

sub părul pieptului, sub sfîrcurile micuţe

încape inima cu arterele coronare de jad

scheletul e cioplit în peruzea, ficatul e-o mitră episcopală

cu catifeaua plină de boabe…

nasturi de diamant cusuţi pe intestine

sînt ganglionii limfatici, un koh-i-noor este splina

două broşe-s rinichii şi un dolar de aur pancreasul

sexul de corn e sculptat cu frize şi cu petale

şi fire moi de argint străbat canalele inghinale.

tîrziu sub apa groasă a toamnei

omul e putred ca o corabie

dar pîntecul său e plin de comori.

cum stă pe o rînă, în nisipul halucinaţiei

nici nu bănuieşte milionul de sori

de dincolo de valuri, miliardul de crizanteme

roiurile de meteoriţi, cometele care mişună…

e toamnă şi omul cu vertebre de peşte

încruntă din muşchii de safir ai sprîncenelor.

Îmi amintesc

1

stradă putrezită în amurg

gard negru de fier forjat, plop negru în flăcări

cîine galben levitînd peste zidul de cărămidă

nori curgînd înspăimîntător de repede

şi spaima, spaima fără leac, fără sfîrşit

corpul tău şchiopătînd livid în palma Domnului

case galbene, stacojii, şi mama ţinîndu-te-n braţe

şi tu levitînd peste copii cu cranii gigantice

în vechea alimentară, acum ruinată

într-un colţ, în cîrpe murdare, cadavrul vînzătoarei

un beţiv din altă lume ridică ghiveciul spart

mîngîie muşcata ferfeniţită

sudoare galbenă, stradă cu bălţi galbene

frica făcîndu-te să orăcăi

o faţă necioplită lîngă faţa ta

degete cu tăieturi înnegrite se-ntind, îţi iau mîna

şi-n fine casa. acasă. ţiganca rîde.

te cheamă, îţi întinde bucata de rahat.

verde-transparentă, cu zahăr pudră.

coloane la etaj, geamuri sparte, obloane albastre.

mama plutind prin camera schimonosită

fierul de călcat mai mare ca lumea

şi totul urlă ca-n chinurile facerii

şi casa trozneşte şi mama ţipă.

2

oriunde merg pe zăpadă

mă-mpiedic de mîna neagră a mamei

iese ca un ciot dintre şinele de tramvai

se-ntinde din zidul policlinicii vechi

scormone prin ruine

oriunde calc printre ruinele galbene

dau de mama ridicată în capul oaselor

pe patul ei cu tăblii de fier.

un mare copac negru arde lîngă o fabrică

fabrică veche, de cărămidă.

o pasăre scheletică şchioapătă printre geamuri sparte.

toată viaţa am trăit înfundat

în toracele negru al mamei.

printre coastele ei am văzut lumea.

soarele şi luna sînt sfîrcurile ei,

norii sînt măselele ei uriaşe.

şi ce nori curgeau peste atelierul de geamuri

şi ce faţă stranie aveai, ce faţă stranie aveai,

mamă! ce faţă mare şi galbenă!

stăpîn al ruinelor,

al ruinelor în amurg!

îţi văd părul sclipind în vîntul de primăvară

şi muguri negri de primăvară te ning

şi norii se-nvolbură peste blocuri galbene, uriaşe.

3

bloc vechi, de dinainte de război, fărîmiţat, stacojiu

şi singurătatea mea din preadolescenţă

strada curgînd pe lîngă el ca un fluviu galben

scunda mercerie ocolindu-l ca o şalupă

bloc cu un salcîm chinuit lîngă el

la mansardă nimeni, rufe troznind în vînt

huietul singurătăţii în urechile

de preadolescent, şi norii ca un alt cartier de vile liniştite.

faţadă spartă mînjită cu litere –

HG, parcă un J portocalii violent, murdare

ca urmele de degete de pe pereţii closetului

şi tencuiala sfărîmicioasă, cu viespi

acolo intrară părinţii mei

înghiţiţi de esofagul de piatră

zăbreliţi în liftul dat cu păcură

traşi de cabluri de păcură murdară

nu i-am mai văzut de atunci. blocul stacojiu i-a atras

pe culoarele verzi-murdar, cu leandri

i-a storcit între pereţii clocotitori

le-a-mprăştiat oasele pe mozaicuri

de-atunci e şi mai stacojiu, iar copacul

şi mai chinuit

balconul, cînd cerul musteşte de sînge

musteşte şi el de urechelniţe.

4

îmi amintesc: sudoarea ieşea în boabe printre pietrele caldarîmului

ţin minte: alimentara de mahala prăbuşită pe nori

şi norii fugind spre burta mamei, ciocănind acolo cu un miliard de coarne de melc

înghesuindu-se-acolo în miliardul de pori…

ştiu: grădiniţele, creşele, drumurile de gaz lampant

înţeleg: noaptea, noaptea cu guşă endemică

stelele, umplutura de crizanteme tocate,

de artere tocate, de heleştee…

revăd: te revăd îngenunchiată, ţîţe căzute, părul clocotitor

braţul alb întins, degetele boţindu-mi faţa

uriaşă, terifică, bombă explodînd cu-ncetinitorul

muscă mare şi neagră bîzîind în plasa nervilor mei.

draga mea mamă ce nu m-ai născut niciodată!

îţi scriu aceste rînduri ce nu vor trăi niciodată!

mai ştiu strada de diamant şi casa de la numărul zero

în care îmi împleteai venele să îi faci tatei fular

mai ştiu, ştiu norii aceia legaţi cu lanţ ca jigodiile

repezindu-se spre burta ta, sfîrtecînd-o –

scoţîndu-mă de acolo

scoţîndu-mă de acolo, îmi amintesc, mamă,

şi înfăşîndu-mă în plăpumioara părului tău.

ce urlete scoteai, ce vînătă erai pe cînd norii, bărbaţii tăi

şi mamoşii tăi te fecundau, mă năşteau,

cînd eu, curat ca laptele şi cuminte

îmi lăsam umbra degetelor pe faţa ta.

Meditaţie de 14 iulie

este libertatea bunul nostru cel mai de preţ?

atunci de ce ni-l amanetăm cel mai uşor? de ce nu putem suporta libertatea

cum nu suportăm o lumină orbitoare? şi de ce cântă Bob Dylan

„trebuie să slujeşti pe cineva, fie pe diavol, fie pe Domnul, dar trebuie

să slujeşti pe cineva”? şi de ce i-a răspuns Lennon: „trebuie

să te slujeşti mai întâi pe tine însuţi, căci nimeni n-o face în locul tău”? şi de ce

ne ataşăm nebuneşte de lucrurile acestei lumi trecătoare

dacă esenţa religiei (şi-a libertăţii) este non-ataşarea?

e libertatea înţelegerea necesităţii?

este ea steagul negru al anarhiei?

poţi să fii liber când eşti, ca Bastilia, construit din celule?

când te surpi asemenea cetăţii Baliverna

dintr-un simplu sarcom? poţi fi liber fiind muritor

într-o lume ce va dispare?

citesc pe iPhone Istoriile lui Herodot:

pe tronul său, Darius împărat

priveşte cu ochii în lacrimi

defilarea trupelor sale: 5.500.000 de oameni înveşmântaţi

în straiele stirpei lor – şi Darius plânge

căci într-o sută de ani toţi aceşti oameni – şi el, stăpânul lor, singurul liber –

aveau să fie morţi. Liberi şi sclavi, femei şi bărbaţi, eroi şi laşi deopotrivă

sfinţi şi păcătoşi

iar eu

las iPhone-ul cu textul lui Herodot curgând pe ecran,

merg la fereastră, privesc norii cu ochii mei organici

şi mă-ntreb dacă iubesc libertatea,

mă-ntreb dacă sunt liber,

mă-ntreb dacă sunt.

este libertatea compatibilă

cu egalitatea?

ce spun despre asta khmerii roşii? şi poţi fi egal cu ceilalţi

fără să fii interşanjabil?

sunt nord-coreenii

identici între ei asemenea electronilor?

cum poţi fi tovarăş cu cel ce te torturează?

şi-apoi: masificarea culturii

nu e noul pat al noului Procust? sunt eu egalul

lui Lady Gaga? e Lady Gaga egalul

lui Spinoza? câtă nebunie, angoasă şi adevăr

e în cuvântul egalitate?

ascult pe iPod „Pasiunile” de Bach, şi mi se pare

(dar mi se pare doar) că ele

răscumpără, ca şi crucificarea Celui ce-a zis

că „adevărul vă va face liberi”

şase miliarde de sclavi ai timpului şi ai morţii. că Bach coboară-n infern

ca să ne facă liberi, în singurul fel

în care poţi fi liber: să scapi

în fine, în fine –

de tine însuţi.

e fraternitatea mai mult decât o utopie?

e multiculturalismul mai mult decât un vis

din care ne-am trezit mahmuri? pot Mahomed şi Isus

să stea de-o parte şi de alta a nopţii eterne?

e posibil să fim vreodată liberi, fraterni şi egali

cum scrie pe steagul francez, care e steagul

civilizaţiei noastre?

e încă posibilă civilizaţia noastră?

e binele încă posibil?

e realul încă posibil?

e viaţa încă posibilă?

e dragostea, panaceul lui Pavel şi Lennon

mai mult decât o adicţie?

privesc pe fereastră spre nori

cu ochii mei organici: exist?

am existat vreodată?

Pe marea pietruită, pe oceanul pavat

anatomie plină de inimi, de sîni şi de vene

treceai pe strada albastră, printre polistirene

ca un pachebot pe-o mare pietruită.

părul tău flutura ca un banc de peşti-papagal

fusta ta cadrilată conversa cu un şal

despre amortizoare, deşee, ispită.

deasupra norii erau nişte locomotive sticloase

apoi iar carne, inimi, cefe şi oase

înaintînd, scîrţîind la tine sub bluză

şi oasele şonticăind înapoi pe strada albastră,

în cîrje de cîini vagabonzi, de polizoare, de glastră

şi hoitul tău imobil, deranjînd la cîte-o fereastră

o pisică de angora, un pekinez, o ursuză.

incendiu de ţîţe, arhitectură de maţe

grăsană şi slăbănoagă levitai cu un moskvici în braţe

dezbrăcată, strivită, fardată, şalupă.

te revelai abia după.

de pe ţîşnitoarea de carne porumbeii pietrificaţi

îţi ciuguleau din palmă, din pupilă şi din ficaţi,

te întrebau: femeie cu gîndul departe,

de ce duhneşti atît de tare a moarte,

eşti catedrală cu ziduri înalte, cauciucate, cu ţîţe în palme, curbate,

de ce supurezi la gît şi la coate

precum caroseriile în cimitire?

porumbeii de piatră în haine de mire

se aureau în amurgul de brom.

statuetă de ojă cu inimi sub coastă,

fîlfîiai, fetiţă, adolescentă, curvă, nevastă

pe faţă cu un rîs şi-un flegmon.

şi, doamne, cum sîngera în decăderea de soare

părul tău, ca un păianjen cu o sută de mii de picioare

cum înfăşura şi sugea orice chioşc sau grilaj.

cine mai eşti? Pe cine mai prosteşte acum guşa ta,

ţeavă de revolver, cine-ţi mai este vergea,

cine mai încalecă fără zăbală şi şa

pe dumneata

între giulgiuri şi perne, sub peisaj?

treceai pe oceanul pavat, şi nu mai puteam să-ţi mănînc, să-ţi mîngîi

pielea de pe rotulă, de pe bigemeni, de pe călcîi

într-o curte făcea viermi un lămîi

şi făcea viermi în marele sentiment de venin.

lîngă spiţele de tomberon cu scînteie

cu suzeta în bot dorm în landou bebeluşi de uree

atinşi în zbor de fusta ta, zaharicale, berile şi zmee

în care ghemuită doarme-o femeie

cu obraji verzi şi buze ultramarin.

doarme cu genunchii la gură, o mînă de gelatină şi seuri

cu nervii negri vizibili ca la melci prin pielea translucidă

cu faringele, dinţii, gingiile, limba dispuse ca un trandafir orbitor

cu membrele-abia-nmugurite, cu venele roşii zgîrcite

cu ochii albaştri, cu ţeasta moale.

are sub sfîrc un ciorchine de inimi, iar intestinele de neon

încolăcite, scriu un nume în burta ei,

un nume scris într-o limbă străină, barbară, dezgustătoare

un nume care mă decapitează, mă jupoaie, mă doare,

coroziv, fictiv, visător, cariat…

deasupra norii, ca nişte locomotive sticloase

roteau peste fabrici de cărămidă biele lucioase

aruncînd umbre peste oceanul pavat

unde, pachebot de muselină şi oase

odată ai navigat.

(1982)

Podul Elefterie

sub podul Elefterie curge Dîmboviţa

şi dragostea mea.

aş vrea să rămîn pe vecie aicişa.

să mă uit în apă după paişpele stacojiu

plin cu lume care o ştiu,

să văd cum norii se-ncheie la sîn…

Trec zilele şi eu rămîn.

da, trec zilele, se duce şi iulie, mi-am privit în oglindă faţa nebărbierită:

ăsta eram acum zece ani? acum cinci?

ăsta eram acum trei ani, cînd a ieşit „aerul cu diamante“?

cînd combinam emoţii chimice, cînd vedeam sincer femei de tablă, maşini de ţesut

adipos,

cînd ronţăiam aisberguri?

am mai trecut pe la locomotivele alea cu aburi, m-am mai căţărat în ¬ cabinele lor, mi-am mînjit pantalonii noi de tercot de păcura de pe trepte, bare, uşiţe

am mai împins de manivelele ruginite

dar unde sînteţi, TRAIAN, FLORIN, NINO, JEBE?

unde eşti, MIRCEA, unde îţi sînt pletele, unde ţi-e subţirimea?

am plîns mult acolo, de unul singur, lîngă lopata fochistului.

s-a dus tinereţea… stilul… au rămas norii

în care suflu cît pot ca să rămînă umflaţi.

ah, singur, străin printre locomotive, sub paharul cu bere al soarelui

gîndindu-mă la postere vechi.

acum suflu în viitor ca să rămînă umflat

şi suflu în fiecare piatră din borduri ca să rămînă umflată

şi suflu în pasarela înnegrită de peste şinele Gării de Nord ca să rămînă ţeapănă, în

picioare

suflu spre nori ca să se deplaseze…

sub podul Elefterie curge Dîmboviţa

şi dragostea mea.

aş vrea să rămîn pe vecie aicişa.

fără bani, fără femeie, fără macat

doar aşa, un tip ofticat

că se vede în apă bătrîn.

Trec zilele şi eu rămîn.

da, trec zilele, se învîrteşte afurisita asta de lume

şi ne suceşte gîtul, ne trozneşte atlasul şi axisul, ne rupe jugularele…

ah, moartea trebuie să fie o femeie frumoasă

de vreme ce suceşte gîtul tuturor… trec zilele

zilele calde de iulie… va veni toamna…

ţin minte toamnele din Universitate

cînd scările rulante ale pasajului mergeau zbîrnîind

ridicînd din abis o singură femeie multiplicată în sute de exemplare

cînd tot oraşul devenea o sticluţă de ojă de unghii

şi înotam prin ea, de mînă, prin magazinele de parfumuri şi sticlărie de la coada

calului.

am mai trecut pe acolo, am mai privit perucile şi deodorantele

am cîntărit din ochi porţelanuri, am mîngîiat ficuşi

dar TU? dar EU? au rămas numai norii

în care suflu din răsputeri ca să rămînă umflaţi

şi le pun apoi, la fiecare, dopul de cauciuc.

ah, singur, străin printre porţelanuri, sub stelele ca nişte uzine

producînd postere vechi.

acum suflu în troleibuze ca să rămînă umflate

şi suflu în cinematografe ca să nu se turtească

şi suflu în ţeasta şi în inima şi în pielea mea ca să pară că au viitor

suflu spre nori ca să se deplaseze…

sub podul Elefterie curge Dîmboviţa

şi dragostea mea.

aş vrea să rămîn pe vecie aicişa.

să mă uit în apă şi-n gol

şi la tramvaiele care trece domol

şi la norii de fier şi de fîn…

Trec zilele şi eu rămîn.

Războiul stelelor

mi-am început şchiopătarea, înfăşat în cearceaful de plumb,

şiroind bromură şi sînge, lipit cu leucoplastul de solzi al mării,

pe sub pietrele ochioase ale şoselei, pe sub ţevile de canalizare,

făcînd piele de găină, scuipînd la presimţirea acră a stelelor.

şi stelele ieşeau înnegrind străzile, ruginind blocurile, rînjindu-şi colţii suciţi ca

burghiele

întinzînd arípi de păianjen, pocnind troleibuzele

ca pe nişte pungi de hîrtie, proliferînd ca aricii de cuarţ

mitoză, meioză, acuplîndu-se sub zdrenţele colorate.

stelele îşi întindeau carnea peste oraş, umplîndu-l de colici

lăsînd licheni orbitori în patul hotelurilor, în chiuvetele din care curge tifon

făcînd să sclipească schelete subţiri de pisici

în faţa vitrinelor cu pînzărie putredă.

barbare, măţoase, deformate de sarcini, cu ciocuri de porumbel,

stelele ocupau cartierele, parcurile, mîncau statuile,

răsăreau din aceleaşi grăunţe cu frigul şi encefalita,

fantome în scutece de bazalt.

era o dictatură perversă a stelelor:

pe fiecare balcon zvîcnea un torace de stea

în fiecare cutie de poştă se ghemuia cîte-o stea într-un rumeguş de scrisori

şi grămezi sucite de stele blocau intrarea în baruri.

eu înotam printre ţevile unse cu smoală şi plastic albastru

sprijinindu-mă în cîrje de chit,

îmi sfîşiam buzunarele gurii în crînguri de cîrtiţe

şi, încercînd să străbat tunelul de pieliţă,

m-am chircit, mi-am resorbit în osul feţei nasul şi buzele

mi-am tras degetele în carnea pălmii, coastele în şira spinării

mi-am înfundat ochii în creier şi, gogoaşă de ganglioni,

m-am tîrît prin zăpada fierbinte.

vara m-a pieptănat, toamna m-a alăptat, iarna m-a plimbat de mînuţă

acolo, printre sîrme de la betonul armat al fundaţiilor.

în primăvară am spart abcesul şi am ţîşnit orăcăind în oraş.

oraşul sluţise, paralitic strîngînd în braţe o stea.

stelele grase ca porcii tăiau cicatrice

pe mucoasa linguală a străzilor

stelele mişunau ca fluturii de mătase, ţesînd fire între copacii de la televiziune

molfăiau bicicletele din vitrine,

rodeau depourile ca pe napolitane. stelele se prăjeau

sticloase în lumina halelor de peşte, în bazarul lipscanilor

tone şi tone de stele.

cu ţeasta moale ca o burtă de crab

m-am proţăpit în moartea plină de stele.

răcnind am smuls asfaltul, jupuind o stradă întreagă. stelele mă priveau

ca nişte sarcopţi cu ochii inexprimabil de trişti

cu nările îngropate în untura obrajilor.

cu strada în mîini, am început căsăpirea.

tăiam fălci de flacără, sternuri de sloi, sfinctere de cristal

rinichi de cerneală roşie, sfîrtecam femure şi bazine de jar

zdrobeam carii fosforescente, plămîni, beregăţi de lumină

retezam ligamente, copite cu potcoavă cu tot, inimi bicamerale

scalpam degete, ferestruiam tibii, nervi de sifon, terciuiam pleoape

iar spre zori am cărat morţii într-o căruţă de brad,

piftiile pîlpîind.

galben de sînge, gîfîind, m-am împleticit pe şosea.

m-am ghemuit din nou cu capul între genunchi

şi strîngînd din măsele, rostogolindu-mă în susul lifturilor

am răsărit deodată peste acoperişuri.

din gură mi se prelingea lumină albăstruie de zi

din subţiori îmi ţîşneau raze, puteam să văd cu toată gloria pielii mele

cum sub focul roşu al vieţii mele, sub lumina dinţilor mei

oraşul se trezeşte la viaţă.

Toamnă cu lună anii ’60

Toamnă cu lună

cînd porţi peste pulovăr o niciodată căptuşită cu totdeaună

cînd ştii că ai mai iubit şi ai să mai iubeşti

printre taxiuri nefireşti.

Toamnă cu lună

cînd cabinele de telefon scînteiază

cînd ştii că nimic nu durează

cînd pînă şi vitrinele graseiază

şi vocea le tremură, şi serviciile de porţelan se fac zob.

Toamnă de sticlă

cînd magnetofoanele se fac zob

cînd mixerele de plastic pălesc

cînd aspiratorul asudă rece

cînd trusa de şurubelniţe hohoteşte

cînd maşina de spălat cu ochiul rotund

şi coniacul cu patru stele

se-ngălbenesc şi cad de pe ramura minţii mele

şi toamna de vermut se crede tînără uneori…

Noi n-o să mai ţinem unul la altul.

N-o să ne mai facă plăcere să ne vedem feţele, rîsetul.

Noi n-o să ne căsătorim,

n-o să avem copii

şi n-o să îmbătrînim împreună.

Mi-e aşa de clar lucrul ăsta acum.

Iar vieţile noastre n-or să fie îndelungate

ci scurte, haotice.

Zi, noapte, zi, noapte, zi, noapte

august, decembrie, aprilie…

Toamnă cu lună

aş vrea atît de tare să fim acum împreună

să privim vitrinele împreună

să numărăm taxiurile împreună

şi să ne ningă frunzele-ngălbenite.

Viaţa mea se aglomerează

cîte imagini făceam cînd viaţa mea era goală!

era o deprivare senzorială, o nebunie ca a şahistului lui Zweig.

cînd scriam „Poemele de amor“

nimeni, nimeni nu era-n viaţa mea.

umblam de nebun pe Magheru fluierînd Lennon

„sînt doar un tip gelos“, dar nu eram gelos pe nimeni

căci nu exista nimeni. Jebe nu dădea telefoane

cu Traian mă certasem.

vroiam atît de mult să am o femeie a mea, o casă a mea

(seara intram la cinema „Volga“ şi-mi dădeau lacrimile la orice – tîmpenie)

i-am spus o dată lui Emil la „Cartea românească“: „Ştii,

eu sufăr foarte mult de singurătate“. A părut mirat

iar eu mă-ntrebam cum o fi să nu suferi de singurătate, din clasa

a zecea nu mi se mai întîmplase

de vreun an viaţa mea se aglomerează. totul e realist

şi tern ca o fotografie. am femeie.

am casă. am (dacă nu prieteni) amici.

citesc toate nopţile. alerg la slujbă cu 21.

dar nu sînt fericit şi sînt gelos pe cei singuri.

singurătatea mea – mă-ntîlnesc uneori cu tine

cum te-ntîlneşti pe stradă (lîngă un lactobar) cu o veche prietenă

care a fost odată totul pentru tine

şi de care viaţa te-a despărţit.

ce pot să-ţi spun? ai rămas la fel de frumoasă

dar mi-eşti străină şi nu te mai pot avea

şi nu-ţi mai pot lipi faţa de-a mea decît prin geam, ca Delon şi Monica

Vitti-n „Eclipsa“

acum eşti singurătatea altuia

iar eu sînt un bărbat fără singurătate.


 

Advertisements

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s