Advertisements

Cadeau incet petale de flori… Ba nu, era o zapada usoara. Va spun, a durat citeva minute doar. Eram in prag si priveam. Inauntru, dar ce era inauntru? Priveam din holul central al casei. Holul despartea doua spatii, unul inchis, altul deschis. Inauntru, in spatiul inchis, erau mai multe spatii inchise. Era o cutie, o cutie cu un trup, un trup care ascundea ceva inauntru, erau carti de-a lungul peretilor, doua vaze mari de agat, oameni. Si eu. Eram si eu un spatiu inchis. Dar acum trebuia sa gasesc o spartura, sa ies, pentru ca mi se dadea de vazut – era evident ca atitea spatii inchise nu pot sta de tot inchise, odata ce sint puse impreuna intr-alt spatiu inchis. De ce? Pentru simplul fapt ca unul din spatii avea o inchidere mult mai mare sau pentru ca inchiderea lui era presanta pentru toate celelalte lucruri. Era ceva ce forta inchiderile printr-o prezenta grea, extrem de mare.

Iar eu simteam ca iesirea e pe aproape.

Bijbiam ca orbii, spre un semn al meu, ea-el, ea-semn, trup inchis, mina ei ma ducea acum, inerta, la mine. Ochii ei, desi inchisi, ma priveau dinauntru. Eram o inchidere care devenise cadere, urcare? Locuire ar fi mai potrivit, cumva. Eram inchiderea care cade-urca tocmai ca sa locuiasca undeva, sa se aseze, sa se defineasca, sa incerce macar. Sa vina. Inchiderea levier. Inchiderea deschizatoare. Inchiderea vorbitoare. Inchiderea mingiietoare. De ce asa? De ce nu ma mingii si mai mult? Nu pot intelege ne-finitudinea asta rece, nu, nu rece, ci ingrozitor de calda. Nu puteam simti decit cind imi dadeai de simtit, contur, gest, tu. Acum? Atunci? O, cit ma imbratisai acum, cu ce forta!

Cind scriu, e hilar. E doar o proiectie naiva – ca a unui copil de clasa a doua, ca a unui copil care regreseaza, desenind, la virstele lui inca si mai fragede. Rid de ce scriu. Semne colorate sub care scriam ce reprezinta, si o data anume notata intr-un colt. Semne de mirat. Dar tu –

Tu erai mult mai mult decit puteam insemna, pentru ca a insemna inseamna a porni de la o intelegere, de la o captatio, dintr-un punct cit de cit precis, precizat. Dar tu… Nu puteai fi un punct de plecare pentru cuvinte, ci cuvintele trebuiau sa urmeze, tocmai sa urmeze acum acea raza din deschidere, acea lumina. Cuvinte – lumina. Vedem lumina, inconjurati cum sintem de lucruri; lucrurile pe care ea ni le prezinta, ea noua, ea cu noi, ea cu organele noastre. Organe pentru lumina. Organe pentru a vedea. Organe pentru a vedea ca vedem.

Si daca tu ma vezi, eu nemaivazindu-te? Cum, in ce fel, sub ce raza, in ce sectiune, sub ce incidenta, ce vezi, cum ma vezi, cum sa ma vezi ca sa vad, sa imi dai de vazut? Unde e lumina care sa duca aceasta noua vedere – a ta, a mingiierii tale de acum pe vechiul meu trup – inchis – s-o duca inapoi la mine, pe firul deschiderii aceleia firave, incete, tot deschizindu-se, tot incercind?…

 

In cutia mea era dragostea mea. Inchisa. Acum stiu.

Eu trebuie sa ies inspre tine, ne(mai)cuprinzind.